Popas duhovnicesc: Inculpat la judecata Tatălui

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (Matei 25,31-46)

De fiecare dată când ne raportăm la relația noastră cu Dumnezeu, suntem tentați să ne canalizăm atenția numai asupra iubirii, milei, iertării sau îngăduinței pe care o are Dumnezeu față de noi și uităm de judecata dreaptă care va veni, sau ne place mai degrabă să credem că dreptatea lui Dumnezeu va fi covârșită de mila Sa. Tema înfricoșătoarei judecăți rânduită acum la începuturile Postului Mare este ca un duș rece, menit să ne trezească din amorțeala propriei îndreptățiri și să ne scoată din clișeele destul de generaliste și foarte optimiste care arată la unison că: ,,Dumnezeu e bun și ne iartă!” ,,Nu poate omul greși, cât poate ierta Dumnezeu”, era replica încurajatoare a unui Părinte, dar cu toate acestea nu putem scoate din ecuație probabilitatea, ca la judecată, să auzim din gura lui Hristos: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”(Matei 25,41)
În fond, trebuie să știm că Judecata de pe urmă nu este a Tatălui, eu am folosit în titlu această sintagmă tocmai pentru a produce suspansul, pentru a naște un semn de întrebare pentru cei ce cred că Dumnezeu în calitate de Tată nu-și poate osândi copiii, că va fi, vorba lui Origen, o apocatastază, o reabilitare finală generală în care iubirea va covârși dreptatea și toate se vor ierta. Realitatea este că Dumnezeu Tatăl iartă, în baza jertfei pe cruce a Fiului Său, dar de judecat nu judecă pe nimeni pentru că ,, toată judecata a dat-o Fiului”(Ioan 5,22)
Citind la prima vedere textul evanghelic, suntem tentați să credem, așa cum au făcut-o de altfel mulți exegeți, că Hristos ne va judeca doar după faptele pe care le-am făcut semenilor noștri, că nu ne va întreba nici de credință, nici de post, nici de slujbe, nici de privegheri, ci doar de capacitatea noastră de a face bine. În felul acesta, Biserica ar trebui să fie o instituție eminamente de ajutor social, asigurând astfel răspuns bun credincioșilor ei la înfricoșătoarea judecată. Realitatea însă este cu totul alta. Nu putem face o dogmă din câteva versete biblice, pentru că realitatea Evangheliei trebuie percepută în întregimea ei, noi nu putem neglija cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din predica de pe munte unde spunea că: ,,cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5,22) sau în altă parte spunea că după cuvintele noastre pe care le-am rostit în această viață vom fi judecați, că fiecare cuvânt trebuie să fie bine chibzuit pentru că își are rostul său. Dacă ne raportăm la judecată doar prin prisma textului de la Matei 25,31-46, atunci monahii, pustinicii, nevoitorii de orice fel, și-ar pierde mântuirea pentru că ei n-au avut șansa să facă acele fapte bune semenilor lor, iar Patericul ar deveni o carte care n-ar mai avea nicio valoare.
Hristos însă, a vrut să scoată în relief cu totul altceva și Biserica prin pericopele evanghelice anterioare acesteia (a înfricoșătoarei judecăți), ne-a pregătit pentru acest mesaj. Hristos pune accentul pe starea inimii, pe acea stare de trăire lăuntrică în care conștientizezi că ești nimic în comparație cu Dumnezeu, că tot ceea ce ai făcut tu este zero în comparație cu deplinătatea iubirii și a milei lui Dumnezeu. Așa se face că vameșul care deși nu făcuse nici un bine, prin căință ajunge la o asemenea stare a inimii și se ,,întoarce mai îndreptat la casa lui” decât fariseul, de asemenea fiul risipitor în autoexilul său, ajunge prin reflecție și prin căință, la aceeași stare cu care vine în fața Tatălui care-l primește și-l iartă. Trebuie să reținem un lucru foarte important, mântuirea sufletului nu este un bun pe care noi îl dobândim, ci este mai degrabă un dar pe care Hristos ni-l oferă tuturor celor ce știm să-l primim. Sf. Ap. Pavel zice: ,,Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2,8-9), tâlharul de pe cruce n-a avut fapte bune, dar a dobândit acea stare în care conștientiza că viața lui depinde numai de Dumnezeu. Pentru aceasta, cei care au dobândit o asemenea stare, adică drepții, atunci când li se menționează faptele lor, nu le aprobă ci răspund cu mare uimire lui Hristos: ,,Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?…” (Matei25,37)
Tocmai pentru faptul că fiecare zi pe care o trăim, este o pregătire pentru înfățișarea la judecata lui Hristos, se pune mare accent pe smerenie, ea fiind cea care aduce aduce acea stare a inimii de care am vorbit, acea trăire lăuntrică profundă, pentru că smerenia te golește de propriul sine, ca să facă loc prezenței lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge să trăim acestă stare a inimii de care am vorbit aici, tot ne mai rămâne să apelăm neîncetat la mila lui Dumnezeu cerând de fiecare dată la Sf. liturghie: ,,Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos”.

Pr. Augustin Câmpean